vineri, 12 august 2016

.......











Iertati-mi va rog tacerea... Cand degetele s-ar fi miscat spornic pe tastatura timpul mi-a fost potrivnic si apoi au fost momente cand sufletul nu vibra destul incat sa le miste. Este...a fost o perioada aglomerata. Probabil vremea de acum ajuta sa mi se aseze gandurile... Desi nu imi place deloc racoarea asta, care imi raceste prea repede cafeaua, in aer e o aroma irezistibila si in plus oamenilor mei preferati le place frigul. ;)
Daca as avea voie sa folosesc un singur cuvant pentru vizita de la Sf. Gheorghe as spune rascolitor. Fiecare coltisor striga dupa mine parca sa imi arate o amintire... sa ma cheme inapoi, sa ma faca sa simt din nou ce simteam o data. Era frustrant ca nu reuseam sa le traiesc la fel ca atunci.
Seara ne-a scos mama sa mancam. A fost frumos, dar nu cum ma asteptam... deloc cum ma asteptam. Inainte la ora aceea era zumzet, era muzica, erau rasete, era viata. Acum totul era linistit, frumos, dar linistit. Noi imbatranim, ne schimbam de nici noi nu ne mai recunoastem si avem totusi pretentia exagerata ca totul in jurul nostru sa fie la fel...sa ramana la fel. Totul imi este cunoscut, dar nu este deloc la fel.
Aveam nevoie de aceasta experienta. Mereu i-am spus acestui loc acasa si nu am reusit sa mai simt vreodata in vreun altul nevoia sa zic, sa simt acest cuvant. A fost necesar sa ajung pana la Sfintu si sa recunosc ca... nu mai e acasa. Plaja era aceeasi, numai ca in prima zi am fost ca in transa si nu am realizat cata bucurie imi aduce. Drumurile pe jos pana acolo si inapoi au parut scurte si pe umeri simteam mereu o apasare. Ma bucur ca am fost singura, caci altfel nu as fi simtit la fel, as fi fost distrasa, nu mi-as fi pus ordine prin sertarele sufletului, ar fi fost vesel, dar superficial.





Cu greu m-am rupt, cu greu m-am urcat in vapor. As mai fi stat... Clar nu mai este cum a fost, dar este momentul sa recunosc ca nici eu nu mai sunt... nu mai sunt nici macar cum eram cu o luna in urma....

Multumesc pentru rabdare! :) Nu promit cand voi reveni aici, ci promit doar ca sigur voi fi aici la un moment dat din nou.

miercuri, 13 iulie 2016

Locul acela....












Trezit de dimineata dupa o noapte de nesomn... Ah! atatea emotii! Cum va fi? Ce va fi? Cine va fi?

Intre doua vapoare...

Ne-am gasit locul acolo unde mi-am dorit, sus-afara si i-am multumit Domnului ca am ajuns in sfarsit pe vaporul care ma duce spre acel loc. Lume multa, prea multa  pentru mine, galagie, fite, figuri... de toate. Admir in treacat un cuplu de oameni destul de in varsta sa imi fie parinti si imi plac pentru... frumusetea lor impreuna, pentru eleganta lor chiar daca erau in pantaloni scurti si sandale. Imi spun in gand ca mi-ar placea sa fiu ca acea doamna la batranete si imi intorc privirea spre cer. Timpul trece si se aude motorul. Pornim! Andrei chiuie incetisor. Era asa de nerabdator sa pornim! E asa un copil bun! Desi ceilalti copii deja faceau galagie, se alergau pe acolo; el era cumintel langa mine dandu-mi un sentiment atat de dulce, dandu-mi un sentiment de siguranta si facandu-ma sa inteleg ca nu am dat gres.

Timpul trece si fara sa vreau aud cuplul de tineri de langa noi. Dupa cum isi povestesc unul despre altul se vede ca sunt la inceput. Se chinuie sa demonstreze, sa se puna in valoare, sa isi para unul altuia interesanti. Strecoara din cand in cand cate un cuvant in engleza, iar in limba romana au un accent specific tinerilor de azi ce ma scoate din sarite (Doamne! uneori atat de batraneste gandesc!). Sunt amuzanti... Cat se mai straduiesc! Ideea e ca nu stiu daca varsta sau faptul ca sunt casatorita imi dau acest sentiment de ... siguranta de sine, de relaxare. Nu mai simt nevoia de a demonstra permanent ceva, nu mai simt nevoie sa fiu eu becul din mijlocul incaperii, sa...stralucesc. Eu stralucesc oricum. :)) E atat de reconfortant! E atat de bine sa nu mai simti dorinta de a fi pe placul tuturor si sa poti zice si sa si simti cand spui: va place cum sunt e bine, daca nu ...hai pa! E mai simplu si mai frumos sa fiu eu. Oare de aici vine ideea implinirii ca femeie la 30 de ani?

Lung e drumul asta!

Cand ne plictisim mai tare vad ceva de care imi era dor...primele cladiri ale satului. Imi tremura picioarele, mainile, capul imi vajaie si am nevoie de sprijin. Umarul copilului meu imi ofera acel punct de sprijin si iata-ma.... privind de sus catre sat. Caut fete cunoscute si zaresc doar cateva. Vad tineri in care observ trasaturile parintilor lor, iar copilul din ei ce l-am lasat eu acolo acum 12 ani a disparut... Hei! la fel de tare m-am schimbat si eu. Mi se pune un nod in gat si imi vine sa ma asez in fund sa plang in hohote. Navalesc peste mine amintiri si incerc sa le indes la loc pe fiecare in sertarele de unde au iesit. Mama imi vorbeste si nu reusesc sa o ascult... tot ce vreau este sa fiu singura si sa calc pe nisipul fin cu picioarele goale. Se uita la mine si intelege, ma intelege mai bine poate decat o pot face eu. Il ia pe Andrei si pe mine ma lasa sa... merg  in tacere.

In mai putin de 1 minut ajungem la mama acasa. Ce bine ca Andrei este nerabdator sa mearga la mare! Nu imi lasa timp sa gandesc prea mult. Nici nu stiu cand m-am urcat in microbuz. Stiu doar ca am hotarat ca dupa toata oboseala acumulata si emotiile adunate sa merg pe jos pana la mare nu e o idee grozava. Am ajuns... Totul se invartea in jur si lacrimile isi faceau iar loc spre coltul ochilor. Voiam sa merg... sa merg mult... pe jos. Nu vedeam pe nimeni, nu imi pasa de nimeni. Ce bucuros este Andrei! Si el a avut emotii, dar altfel. Ii era teama ca nu ii va placea, iar acum era fericit ca am avut dreptate, ca e frumos, ca nisipul este fin, ca marea este superba, ca de cand pasesti din vapor esti in Delta... ca strazile au nisip pe ele...ca e liber... ca este mai bine decat si-a imaginat.

Plec... merg pe malul marii si gandurile se incapataneaza sa se imprastie, am un nod in gat, simt stomacul cum mi se strange si am senzatia ca sunt numai eu cu mine. Cand m-am intors am vazut cum mama cauta in ochii mei raspunsuri si a realizat ca nici eu inca nu le-am gasit. Ii spun ca merg spre varsare, ii vad grija din ochi si o asigur ca nu voi face baie. In locul acela inselator s-au dus tineri...
Andrei este mai mult cu capul sub apa si e atat de fericit!!!
Merg, si merg... si merg...

Am decis sa ma intorc pe jos acasa. Voiam sa fiu singura. Am pornit si drumul pana in sat mi s-a parut uimitor de scurt si parca imi parea rau ca deja vedeam primele case. Recunosc o parte din ele si cu cat inaintez sufletul tresare si mai tare si sertarele alea se tot deschid, se inchid, se busesc, se amesteca. Am ajuns langa casa bunicilor.... Din curtea mereu frumos aranjata rasar hidos buruieni, vita de vie atarna neingrijita si nu pot sa nu ma gandesc decat la faptul ca unul din motivele pentru care nu au vrut-o pe mama era ca are unghii lungi si nu va lucra in gradina... Ha! E un sentiment trist si in acelasi timp de satisfactie ca totul arata asa... Nu pot sa nu ma gandesc decat la faptul ca nu m-au vrut niciodata, ca ... nu am fost niciodata parte din familia lor... nici la necaz, dar nici la bucurii. A murit bunicul si nu mi-au zis... Sunt o straina... Nu am simtit nimic la moartea lui pentru el caci si el pentru mine era un strain, dar fiecare eveniment dintr-asta e ca o palma peste fata, e ca o reatentionare ca nu le apartin, ca ei nu ma... recunosc. Am plans... am plans de durere si de ciuda, mai ales de ciuda... ca acum. Imping cu forta sertarul asta sa se inchida, il trantesc si degeaba. Cand imi e lumea mai draga il aud scartaind in suflet si in minte. Merg mai departe si incerc sa ma gandesc la altceva... Incerc sa imi amintesc a cui este fiecare casa pe langa care trec.

Nici nu imi dau seama cand ajung. Ce Dumnezeu se scurteaza asa drumul asta? Cand eram mica parea o vesnicieeeee... Oare sufletul greu scurteaza si usureaza drumul?

Fac baie... ma imbrac siiii...
va povestesc data viitoare inca putin ;)

miercuri, 6 iulie 2016

Viata mea...






...sunteti voi!

Stiu ca multe femei traiesc dupa principiul de a nu iti pune in totalitate viata in mainile unui barbat, ca o femeie trebuie sa fie independenta, sa nu faci din barbat centrul Universului, sa nu reprezinte totul caci daca pleaca nu mai ramai cu nimic...
Eu nu pot gandi asa. Viata mea e in mainile lui, lumea mea se invarte in jurul lor, iar ei pentru mine sunt TOTUL... el pentru mine este totul. Cum sa nu fie, daca el este sotul meu, daca viata mea toata mi-o voi petrece cu el? Ce rost mai are sa te casatoresti cu cineva daca de la inceput te gandesti ca nu va dura, daca trebuie sa imi iau masuri de precautie in cazul unei despartiri cand inca nici nu a inceput cu adevarat relatia? Daca esti un om puternic reusesti sa o iei de la capat si la urma urmei de la nimic porneste totul.

La multi ani viata mea!!! Te iubesc!